~Bojoncă Iurie

Născut la 28 august 1961 în satul Antoneşti – Stefan Vodă. Absolveşte şcoala medie în 1978.
Studiază la facultatea de Filologie a Universităţii pedagogice „Ion Crerangă” din Chişinău (1979-1983). Odată cu diploma de calificare primeşte în dar de le respectiva instituţie şi romanul „Tac zacalealasi stali” de N. Ostrovski. De o asemenea atenţie s-a bucurat  toată promoţia acelui an. Prima piatră din cariera pedagogică o scoate la Tiraspol, unde lucrează două luni la scoala rusă de cultură generală nr.3 „A.P.Cehov”. Un fel de „călire a oţelului” a început odată cu predarea limbii „moldoveneşti” într-o şcoală rusă de elită în care elevii încă de pe atunci refuzau să ne înveţe limba, spunând nonşalant: „Zacem nam ătot ţaranschii iazâc?”
Preferă să-şi satisfacă serviciul militar în armata sovietică de cât să vadă armata a 14-ea în fiecate zi pe străzile Tiraspolului.  Din 1985 e în căutare de muncă la Chişinău. Este educator în căminele muncitoreşti ale uzinei de tractoare. Aderă la mişcarea de eliberare naţională în 1987. In campania electorală din 1988 e persoană de încredere a poetei Leonida Lari, când aceasta candidează şi învinge concurenţii săi, fiind aleasă în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice.     O a doua armată, una pedagogică, o face la Băcioi – Ialoveni (1986-1998), fiind pe post de instructor de militărie în scoala medie, apoi profesor de limbă şi literatură română şi director educativ. E redactor-adjunct la ziarul raional „Baştina” din Ialoveni (1990-1991),
fiind apoi ales în mod democratic de către colectivul pedagogic în funcţe de director al şcolii medii generale din Băcioi (1992-1998).

Activează ca profesor de limbă şi literatură română la Liceul de Creativitate şi Inventică „Prometeu” unde este şi redactor- coordonator al revistei de la acestă instituţie (1998-2003) . E membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. La moment locuieşte cu toată familia în Italia, nu departe de Veneţia, lângă  Râul Zero şi plopul fără soţ.

Activitatea literară
Debutează în culegerea Sapte tineri poeţi (1989) cu grupajul Cer cuvântul. După care a mai publicat Peştera mâglei (1996), Chişinău. Teama de scris (2002) şi Mesaje din ocnele paradisului (2003) văd
lumina tiparului la Editura AUGUSTA din Timişoara cu o binevoitoare contribuţie a criticului literar Adrian Dinu Rachuieru.

Din 2003 ţine legături cu Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia. Participă la activităţile culturale ale acestuia. La 19 mai  2006 Institutul Român găzduieşte serata de lanse a volumelor de poezie Teama de scris şi Mesaje din ocnele paradisului cu participarea poetei italiene Anna
Lombardo.
Are pregătit pentru editare un ciclu de scrisori şi poeme întitulat Râul Zero şi plopul fără soţ. Cartea respectivă este marcată de amprenta exodului basarabean şi constituie o replică în adresa actualei
politici comuniste de la Chişinău care a catalizat procesul de emigraţie în masă a populaţiei din Republica Moldova.   Pe parcursul ultimilor doi ani întreţine o corespondenţă interesantă şi fructuoasă cu eminescologul Svetlana Paleologu-Matta stabilită în Elveţia.
In prezent colaborează cu traducătoarea timişoreană Viorica Bălteanu  în vederea publicării în limba italiană a  volumului de poezii Mesaggi dalle prigioni del Paradiso.

Referinţe
„Iurie Bojoncă, cu cele două volume de poezie Cer cuvântul (culegerea Sapte poeţi, 1989 şi, Peştera Mâglei, 1996, s-a impus drept un poet „mergând pe raza propriei lumini”. Scrie o poezie despre omenire şi decrepitudinea ei (ciclul Homo sapiens), realităţile pe care le trăim nu îl lasă indiferent. Sunt poeme de atitudine, dar şi de dragoste pentru mamă, iubită, pentru „omul care e o poezie”.     Poezia lui Iurie Bojoncă ne îndeamnă să trăim demn şi frumos. Poeme, precum Sunt acuzat, Alt Eu, Peştera Mâglei, îl reprezintă şi fac parte din recuzita poetică postmodernă.” (Călina TRIFAN)
***
„Tânărul poet de acum 20 de ani păşea pragul revistei Moldova timid, ca toţi poeţii la începuturi, dar sinceritatea versurilor lui m-a convins că merită să fie publicat şi să fie cunoscut cititorului. L-am prezentat şi nu am greşit: Iurie Bojoncă debutează mai apoi cu o plachetă în culegerea Sapte tineri poeţi, grupajul lui fiind întitulat simbolic Cer cuvântul. Curajos, cu multă carte citită, cu multă dragoste de poezie, va mai edita volumul Peştera Mâglei, prefaţată de Gheorghe Vodă şi încurajat cu înţelegere de către acesta. „Ca de apă mi-i sete de viaţă / Dansând pe lama unei securi”, sau „Am omorât lupii ca să devenim lupi, / am omorât pădurea ca să devenim cruci…”. Imaginile lui Iurie Bojoncă sunt dureroase, dramatice, tânărul poet fiind sensibil la realităţile noastre.   Cea de-a trea plachetă se află sub tipar şi sperăm s-o avem pe masă, convingându-ne încă o dată de talentul autorului”. (Anatol CIOCANU)
***
„Există cărţi de poezie care creează impresia unor procese-verbale ale celor mai zgomotoase cenacluri literare. Teama de scris nu face parte din categoria acestora. Fiindcă poezia lui Iurie Bojoncă este expresia – directă – a simţirii subiective nude şi a reacţiei „umaniste” a Eu-lui la presiunile, dure uneori, ale contemporanietăţii. Aceasta însă nu înseamnă că poetul nostru este unul tradiţionalist. Dimpotrivă: el râvneşte, cu fiece text, să se elibereze de vraja lecturilor de pe când Prutul era o cortină de fier şi să-şi adecveze discursul la sensibilitatea cititorului de poezie românească.   Gestul este cu atât mai admirabil, cu cât poetul urmăreşte atingerea obiectivului în cauză pe cont propriu, în afara efortului programatic „de grup”.

„Teama…” de a scrie devine astfel cea mai onestă şi mai temerară cale spre afirmarea singularităţii propriei voci poetice. Plină de riscuri, ea are o singură finalitate – audienţa largă a poeziei”. (Grigore CANTIRU)
***
„Iurie Bojoncă este adânc contaminat de poezie. După umila mea părere, e o calitate bună să-ţi poţi trăi propria poezie atunci când o scrii, nu atunci când ţi-o citeşti după apariţie. Atunci deja e prea târziu.
Fiorul poetic pe care şi-l declanşează, ori mai bine când acesta se declanşează singur ca o desfăşurare a dialecticii, îi aduc reuşite de proporţie adevărată (logic), apărându-se de propoziţia falsă (tot din domeniul logic) pe care o marginalizează. Peş   Junele poet are la activ două plachete de versuri Cer cuvântul (1989) şi Peştera Mâglei (1996), are finisate încă două plachete, publică în „Literatura şi arta. Este laureat al concursului literar „La steaua”. Cele două plachete sunt întitulate „Teama de scris” şi „Fără titlu”. Iurie Bojoncă e un poet de vocaţie”. (Victor TELEUCA)
***
Iurie Bojoncă, înarmat cu toate strategiile postmodernismului scrie poeme în care textualizează însuşi actul scrisului, surprinzând întreaga aventură a aacestuia cu fluidul dicteului, sincope, frământări, devieri de la curs etc. Sunt, fireşte, poeme non-stop, care pornesc din ele însele, ca firul de mătase din corpul viermelui.
Poetul ţine să surprindă secreţia pură, desfăşurarea automată a gândurilor şi trăirilor, care sunt de fapt nişte impresii, nişte note de lectură, nişte clipe de trăire imediată a concretului. Aşadar: procedee textuale, intertextuale şi hipotextuale. Autorul stă de veghe la frontiera dintre real, vis şi proiecţiile suprarealiste ale iluziilor, himerelor, gândurilor putrede. Avem de-a face cu o derulare a cotidianului (după propria-i mărturisire) şi cu o derulare a momentelor de trăire, gândire şi contacty senzorial cu însăşi viaţa. Această „construcţie” nu-l împiedică să scrie versuri sincere, frumoase, aproape în vechea şi dulcea formuklă clasică despre dragoste.    Şi în acest sens, este un poet de frontieră „senzorială” şi psihică: se dedă trăirii ca atare şi construirii degajate. Viaţa răbufneşte prin fisurile acestei construcţii cu fluxul timpului îmbătrânit şi a trecerii sale ireversibile. (Mihai CIMPOI)
***
Ce e poezia ne-o spune şi poetul Iurie Bojoncă din preajma Veneţiei:”Mi-e dor de poezia mea / rămasă acasă / vreau s-o citesc chiar acum / să-i mai adaog un cuvânt”… „Căci puterea unui singur cuvânt” nu-i dă pace să trăiască, prin „umbrele lui semantice”, „câmpurile lui lexicale” care devin
o iluzie vagă
o himeră în pustiu
o săritură în prăpastie.
„Nu vă gândiţi” ne dă acest sfat Iurie, „la tăcerile lui Blaga / ori necuvintele lui Stănescu / e altceva la mijloc (s.n.), e desigur săritura în prăpastie.
Dar poetul doarme cu maşina de scris pe aceeaşi pernă, cu ea râde şi plânge, „ca două texte”, într-un fel spontan, irezistibil de jucăuş şi inspirat. Apoi îi revin în suflet poeme nemuritoare, desigur ale lui Eminescu:
„E ca în minte să te am…”
„Lîngă lacul cel albastru…”
„Ea din trestii să răsară…”

„Numai eu ştiu să le-ascult…”
„Ale tale doruri toate…”

(Mesaje din ocnele paradisului, Svetlana Paleologu-Matta, fragment din eseul „Eminescu şi abisul ontologic” apărut în a treia ediţie la Timişoara, 2007)

Postat in 1 |

Comentariile nu sunt permise.